La 2 ani

„Stai!” si „Lasa-l!” sunt noile cuvinte din vocabularul Otiliei. E clar ca sunt cele mai repetate de noi, nu?

„Stai!” il folosesc la fiecare schimbare de hainutze sau pampers cand imi pierd rabdarea. La inceput sunt calma, ii explic procesul in detaliu, acum punem sosetele ca sa nu-ti inghete picioarele, acum pantalonii… si sfarsim alergand prin toate colturile camerei, intr-un imbracat haotic, pe fuga.

„Lasa-l!” vine mereu in combinatie cu Smucky. Si asta pentru ca bietul pisoi nici sub pat nu mai are liniste. Este alergat, pieptanat, i se pun coifuri pe cap, e tras de coada, de urechi, de labute, i se baga degetele in ochi si atunci intervenim noi cu „Lasa-l!”. Ce intelege un copil de 2 ani din asta? Pai na, ca-l cheama „Lasa-l!”.

De tot felul

„Copilul te manipuleaza, face ce vrea el pentru ca tu il lasi, pentru ca joci cum canta el. Nu (a)doarme singur pentru ca nu-l lasi acolo sa planga pana nu mai poate. Intr-un final va adormi. Numai cand vei intelege asta putea avea si tu… o viata.” 

Ei bine, eu nu cred asta. Nu cred ca copiii sunt mici tirani sau manipulatori. Chiar cred ca au nevoie sa dormi cu ei, sa te joci cu ei, sa stai chiar si 24 /24 h langa ei. Chiar cred ca atunci cand tu esti in cea mai mare graba iar ei iti intind manutele pentru inca 5 minute de strans in brate o fac pentru ca au nevoie de asta. Nu ca sa intarzii la job sau nu iti termini la timp treaba. Of.