Amintiri

Decembrie imi da o stare aparte. Nu stiu daca e din cauza sarbatorilor sau pur si simplu pentru ca este luna de incheiere.

Ieri noapte am visat imbratisari. Se transmit atat de multe printr-o imbratisare…

Azi am fost prin arhiva si ales asa:

una dintre primele mele incercari fotografice care se potriveste starii mele de acum

si bunicul meu cu sufletul zambind.

Anunțuri

Varza

De cand ma stiu am avut perioade in care m-am simtit varza. Ma amuza teribil expresia asta „a fi varza„. De fapt ma amuza „formele” prin care incercam sa spunem lucrurilor mai mult sau mai putin pe nume. De exemplu, imi aduc aminte ca in copilarie maica-mea folosea expresia „izvor de mizerie” cand imi explica ca unghiutele taiate trebuie stranse si aruncate la gunoi si nu lasate sa zburde salbatic prin cele mai nevazute colturi. Mi s-a parut f. cool sa am un izvor in casa asa ca am decis sa le strang frumos si sa le pun sub pat.

Goana dupa pantoful papusii

Pentru ca se apropie Craciunul [da, da, chiar daca e abia 30 noiembrie in Düsseldorf s-a facut deja bradul, copacii s-au impodobit cu luminite, lumea bea Glühwein la Weihnachtsmarkt, manaca gasca cu varza rosie sau Reibekuchen, si peste tot rasuna cantece de sezon] am sa-mi aduc aminte, special pentru Irene, de cum am inceput eu sa caut locul in care se „pituleau” cadourile de Craciun.

Probabil ca increderea in profesionalismul mosului barbos ar fi fost de lunga durata daca cu cateva zile inainte de termenul sosirii lui nu as fi gasit pe covorul din sufragerie pantofiorul unei papusi care nu se afla [inca] in colectia mea. Prima reactie a fost sa-i aduc la cunostinta mamei ca o papusa miniona si-a pierdut pantofiorul in sufrageria noastra si ca tare mi-as dori sa-l restitui personal.

Raspunsul evaziv si destul de neconvingator acordat mi-a intarit convingerea ca „obiectul” se afla in teritoriu si m-a determinat sa pornesc in cautare prin toate cotloanele cu un sigur scop, acela de a restitui papusii pantoful pierdut.
Elaboram strategii care urmau sa ma proiecteze tocmai pe dulapurile agatate pe peretii bucatariei. Dintr-o masa si un scaunel construiam piramide „sinucigase” [nu de putine ori se intampla ca scaunelul sa-mi zboare de sub picioare si sa raman suspendata cu mainile agatate de dulap] dar niciun efort nu era prea mare sau de prisos pentru un astfel de scop.

Dupa cautari asidue am gasit-o, era pe cel mai inalt dulap, intr-o cutie din plastic. I-am pus pantofiorul si am asteptat cuminte pana cand mi-a adus-o mosul.

In fotografie se afla cel mai mare vanator [pe care il cunosc eu, desigur] de cadouri de Craciun cu [mult-iubita] hainuta rosie si caciuloiul maro:

Semn de primavara, cu dor…

Cer de aprilie, surprins in drum spre Marea Nordului

 

Astazi m-am trezit dis-de-dimineata, cu mult inainte de a suna desteptatorul, semn clar de primavara :)
Mi-am adus aminte de diminetile de primavara in care ma grabeam sa prind autobuzul spre liceu, autobuz in care de obicei ma intalneam cu colega mea de banca, Mariana. Cu ea povesteam despre ‘toate cele’, de la pericolele ce urmau sa ne astepte la ore: extemporale neanuntate sau iesirile spontane si involuntare la tabla, pana la baieti :D
Pe Mariana n-am mai intalnit-o de la terminarea liceului si ma gandeam, daca ne-am intalni acum, despre ce am vorbi, ce ne-am spune? Sau am lasa feţele noaste sa vorbeasca de la sine…

Stare de luni dupa-amiaza

Imi este dor de zilele in care purtam rochita rosie cu geamuri si mergeam cu picioarele goale prin iarba la cules de musetel si coada soricelului.

N-am inteles niciodata de unde vine denumirea de „coada soricelului”. Poate din cauza tulpinii aspre si paroase sau pentru ca este prea incapatanata si nu se lasa decat smulsa cu tot cu radacina, ceea ce era un chin pentru mainile unui copil. Imi amintesc cum imi desartam buzunarele pline cu musetel pe prispa bunicilor si le lasam la uscat, iar coada soricelului statea intotdeaua sus, agatata, intr-un manunchi.